Poveşti adevărate despre vindecări miraculoase
Dr. Iulian Anghel: "Argila mi-a salvat viaţa. Faptul că trăiesc este o minune de la Dumnezeu."
Zilele trecute, în vacanţă fiind, am cunoscut un om deosebit, cu care m-am împrietenit pe loc. Se numeşte Iulian Anghel, are 41 de ani şi este medic primar chirurg la secţia de chirurgie toracică a Spitalului "Victor Babeş" din Timişoara. Din vorbă în vorbă, mi-a povestit tragedia prin care a trecut. Văzându-l, nu mi-a venit să cred că, în urmă cu doi ani, colegii de breaslă nu-i mai dădeau nicio şansă de viaţă. Azi, cicatricele de pe abdomen - urme ale intervenţiilor chirurgicale pe care le-a suportat - sunt singurele mărturii ale suferinţei prin care a trecut. Recunoaşte singur că medicina alopată n-a reuşit să-i redea sănătatea. Dimpotrivă...
Din fericire, totul e de domeniul trecutului. Povestea vindecării doctorului Iulian Anghel nu lasă loc niciunui comentariu. Ea confirmă încă o dată calităţile curative de excepţie ale unui remediu natural simplu de folosit şi aflat la îndemâna oricui: argila.
Boala
"Aş fi vrut să mă cunoaşteţi acum zece ani. Aveam 106 kg, eram un munte de om. Fusesem sportiv de performanţă, făcusem canotaj, polo, karate etc. În 1992 am avut o simptomatologie abdominală polimorfă: dureri difuze, scăderea apetitului. La început le-am ignorat. La vârsta mea şi la viaţa sportivă pe care o duceam atunci, nu mă gândeam că mă pot îmbolnăvi. La un moment dat, simptomele începuseră să semene cu cele ale unui ulcer. Am încercat un tratament simptomatic (pentru calmarea durerilor), dar degeaba. Mi-am făcut investigaţii, iar ecografia abdominală a evidenţiat un colecist destins, nimic altceva. Până la urmă durerile au devenit atât de atroce, încât nu mai rezistam. Mi s-a făcut o fibroscopie şi mi s-a descoperit un ulcer.
Prima operaţie
Am vorbit cu colegii mei chirurgi şi am hotărât să mă operez. După intervenţia chirurgicală, durerile nu dispăruseră. Am citit protocolul operator din curiozitate, să ştiu cum a decurs operaţia. Am fost surprins să aflu că pe duoden mi s-au găsit două formaţiuni tumorale de dimensiunea unui pumn de adult. N-o să uit cât traiesc... Eram foarte speriat, fiindcă nu ştiam de ce natură sunt, dar m-am liniştit la gândul că există extrem de puţine cazuri de cancer de duoden. Totuşi, nici colegii mei şi nici eu nu ştiam ce am cu adevărat. Operaţia a fost, practic, paleativă - a stabilit traiectul cvasi-normal al alimentelor, printr-o derivaţie. Aveam în continuare dureri, starea generala se altera pe zi ce trecea, poftă de mâncare nu mai aveam deloc, nu mă puteam alimenta şi slăbeam văzând cu ochii.
A doua operaţie
În 1993 m-am dus la un prieten chirurg care m-a consultat amănunţit şi mi-a spus că o să încerce o nouă intervenţie. Ezita, fiindcă nu aveam un diagnostic precis. În sfârşit, am fost operat din nou şi după operaţie am început să mă simt mai bine. Simptomele dispăruseră. Boala însă mă măcinase pe dinăuntru: de la 106 kg, ajunsesem la 50 kg. Până în 1996 nu am mai avut probleme majore. M-am îngrăţşat vreo 10 kg, mai aveam ceva dureri abdominale difuze, dar suportabile. Puteam să lucrez din nou, mi-am dat şi primariatul, eram iarăşi sigur pe mâna mea şi am reînceput să operez. În primăvara lui 1996 am avut din nou nişte dureri insuportabile. M-am internat de urgenţă in spital şi, timp de o săptămână, mi s-a făcut tratament perfuzabil. Încet, încet, durerile au dispărut.
A treia operaţie
La numai o săptămână de la externare, am făcut ocluzie intestinală. O nouă internare, o nouă intervenţie chirurgicală. Când m-au «deschis», colegii mei au găsit un abces retropancreatic care fuzase în mezocon (abcesul se spărsese în abdomen şi puroiul a ajuns la colonul transvers). Mi s-a făcut o derivaţie a intestinului gros în zona ocluziei şi a procesului inflamator, apoi am fost cusut la loc. Din punct de vedere chirurgical, operaţia reuşise.
Mi-am revenit, aveam poftă de mâncare, credeam că în sfârşit mi se rezolvase problema. Aşteptam să treacă şase luni pentru a face o nouă operaţie, care urma să restabilească traiectul digestiv normal, prin renunţarea la derivaţia intestinală care mi se făcuse. Vara am mers în concediu la mare. Brusc, mi-au revenit durerile atroce pe care le avusesem şi înainte, însoţite de data aceasta de vărsături. Simptomele, «după carte», erau caracteristice ulcerului. Am ajuns la Timişoara şi am început tratamentul specific: antialgice, antiacide, pansamente gastrice etc., dar fără niciun rezultat. Îmi era din ce în ce mai rău. Am rezistat aşa până în ianuarie 1997, când mi s-a declanşat o hemoragie digestivă superioară: vărsam sânge, aveam scaun cu sânge, eram slăbit în ultimul hal.
A patra operaţie
Pe data de 3 ianuarie am fost luat cu Salvarea. Am ajuns la spital cu tensiunea 7. Mă mir că am scăpat. Aşa a vrut Dumnezeu! Am fost tratat cu medicaţia de urgenţă şi am tot târâit-o aşa... Nu mai puteam să mănânc aproape nimic. Primeam alimentaţie endovenoasă, mi s-a montat un cateter venos central. Timp de şase luni am fost hrănit numai intravenos, cu glucoză, arginină, aminoacizi şi lipide. Niciun coleg medic nu avea curajul să mă opereze. Eram atât de slăbit, încât riscam să mor pe masa de operaţie. Trebuie să spun că, înainte de boală, fusesem un ateu convins. Îndoctrinarea comunistă găsise teren fertil în generaţia mea şi niciodată nu mă gândisem la cele sfinte. Însă suferinţa m-a apropiat cu adevărat de Dumnezeu. Toată perioada aceasta de chin am traversat-o numai în rugăciune şi am simţit cum sunt ocrotit de Puterea Divină.
A cincea operaţie
Până în vară, situaţia nu s-a schimbat cu nimic. Durerile abdominale nu mai cedau nici la antialgicele majore. Aveam diaree încontinuu. Ce să vă spun... Ajunsesem aproape un cadavru! L-am chemat pe chirurgul care mă operase ultima oară şi i-am spus: «Unu şi cu unu fac doi. Ai acordul meu să mă operezi, oricât de riscantă ar fi intervenţia. Dacă se mai poate face ceva, bine. Dacă nu, fie ce-o vrea Bunul Dumnezeu. Decât să trăiesc aşa, prefer să mor!». Am intrat în sala de operaţie, mi s-a făcut anestezia şi m-am rugat la Dumnezeu să mă aibă în paza Lui. Nu ştiam dacaâă voi rezista operaţiei. Starea mea generală era atât de alterată, încât efectiv nu mi se dădea nicio şansă. Intervenţia a durat aproape şase ore. Mi s-au făcut multiple rezecţii de intestin (porţiuni care erau deja necrozate), mi s-au curăţat aderenţele de la operaţiile anterioare, mi s-a scos toată infecţia din burtă. Mi-au facut 17 suturi numai la intestin; vă daţi seama în ce hal eram... Când au ajuns la stomac, colegii mei s-au speriat. O porţiune de două treimi era necrozată şi a trebuit scoasă. Am rămas în spital, sub supraveghere medicală, înca o săptămână. Totul era din ce în ce mai bine, am început să mă îngraş, o dată ce mi-a fost reintrodusă alimentaţia normală (bineînţeles, cu restricţiile de rigoare). După un an, în primăvară, am avut o noua «cădere»: dureri, scădere ponderală marcantă, hipercatabolism. Mi s-a pus din nou cateter central, am fost hrănit numai intravenos. Mi-am revenit, pentru o perioadă. Iarna, am avut alte crize. Nu ştiam ce să mai cred. Chirurgical nu mai era nimic de făcut. M-am adâncit tot mai mult în rugăciune. Scăparea mai putea veni doar de la Bunul Dumnezeu.
Minunea
Anul trecut, nişte prieteni mi-au vorbit despre tratamentul cu argilă al d-lui ing. Mircea Bocan, pe care-l cunoşteau foarte bine. Vă spun sincer, prima mea reacţie a fost negativă. Mă gândeam: «Chiar am ajuns să mănânc pământ? Dacă medical nu a fost posibil să-mi recapăt sănătatea, cu ce poate să mă ajute un pumn de lut?». Psihic, eram la pământ. Dimineaţa, era de ajuns să mă văd în oglindă, că îmi pierdeam tonusul pentru întreaga zi. Ajunsesem numai piele şi os. Oboseam imediat, trebuia să stau mereu în pat. Aveam o anemie severă, valoarea hemoglobinei scăzuse la 7. Făcusem litiază renală şi hemoroizi. Nici măcar prietenii nu mă mai recunoşteau! M-am încurajat şi, fiindcă tot nu aveam nimic de pierdut, am început cura cu argilă, conform prospectului. Daca n-ar fi fost menţionate fenomenele ce apar la începutul tratamentului, aş fi zis că mă intoxic. Privind în urmă, mă şi întreb ce anume m-a făcut să continuu tratamentul, cu toate că durerile mi se înteţiseră, aveam scaun diareic foarte urât mirositor şi mă deshidratam continuu. Nu m-am lăsat. Simţeam că asta mi-e scăparea. De ce? Nici eu nu ştiu... Eram convins că-i un dar de la Dumnezeu. Şi ştiam că toate cele lăsate de Tatăl Ceresc pe Pământ sunt bune. Numai noi, oamenii, nu ştim să le apreciem la adevărata valoare. Am continuat cura cu încredere. După 21 de zile, am observat că simptomele s-au remis, dar nu s-a produs acea vindecare miraculoasă la care mă gândeam. L-am sunat pe d-l Bocan şi l-am întrebat ce să fac. Mi-a spus să urmez cura ca şi până atunci, cu trei doze pe zi, o perioadă mai îndelungată. După încă o lună, am început să simt puterea argilei. Au dispărut tulburările renale şi edemele. S-a reglat metabolismul general şi am început să asimilez. Am scăpat de hemoroizi şi am eliminat calculii renali. Mi-am rezolvat aproape toate problemele. Cu tractul meu digestiv, aşa cum este el acum, este o minune dumnezeiasca faptul că trăiesc. Nu pot spune că sunt ca nou, dar am căpătat vitalitate, sunt pe picioarele mele şi pot să operez zilnic. Esenţial este faptul că nu mai am nevoie de niciun alt tratament. Acum pot să mănânc normal, fără să ţin nici măcar regim alimentar. Urmez cura de întreţinere cu argilă şi nu voi renunţa la ea câte zile îmi va da Bunul Dumnezeu pe pământ. Gândiţi-vă la un singur exemplu: luna trecută am făcut 11 gărzi, fără să mi se pară un efort deosebit. Am avut şi motive financiare, recunosc, fiindcă e tot mai greu să trăieşti din salariul de medic. Chiar aş vrea să ştie toată lumea că există şi medici care nu se scaldă în averi şi care nu pretind bani pentru a efectua o intervenţie chirurgicală.
Boala
"Aş fi vrut să mă cunoaşteţi acum zece ani. Aveam 106 kg, eram un munte de om. Fusesem sportiv de performanţă, făcusem canotaj, polo, karate etc. În 1992 am avut o simptomatologie abdominală polimorfă: dureri difuze, scăderea apetitului. La început le-am ignorat. La vârsta mea şi la viaţa sportivă pe care o duceam atunci, nu mă gândeam că mă pot îmbolnăvi. La un moment dat, simptomele începuseră să semene cu cele ale unui ulcer. Am încercat un tratament simptomatic (pentru calmarea durerilor), dar degeaba. Mi-am făcut investigaţii, iar ecografia abdominală a evidenţiat un colecist destins, nimic altceva. Până la urmă durerile au devenit atât de atroce, încât nu mai rezistam. Mi s-a făcut o fibroscopie şi mi s-a descoperit un ulcer.
Prima operaţie
Am vorbit cu colegii mei chirurgi şi am hotărât să mă operez. După intervenţia chirurgicală, durerile nu dispăruseră. Am citit protocolul operator din curiozitate, să ştiu cum a decurs operaţia. Am fost surprins să aflu că pe duoden mi s-au găsit două formaţiuni tumorale de dimensiunea unui pumn de adult. N-o să uit cât traiesc... Eram foarte speriat, fiindcă nu ştiam de ce natură sunt, dar m-am liniştit la gândul că există extrem de puţine cazuri de cancer de duoden. Totuşi, nici colegii mei şi nici eu nu ştiam ce am cu adevărat. Operaţia a fost, practic, paleativă - a stabilit traiectul cvasi-normal al alimentelor, printr-o derivaţie. Aveam în continuare dureri, starea generala se altera pe zi ce trecea, poftă de mâncare nu mai aveam deloc, nu mă puteam alimenta şi slăbeam văzând cu ochii.
A doua operaţie
În 1993 m-am dus la un prieten chirurg care m-a consultat amănunţit şi mi-a spus că o să încerce o nouă intervenţie. Ezita, fiindcă nu aveam un diagnostic precis. În sfârşit, am fost operat din nou şi după operaţie am început să mă simt mai bine. Simptomele dispăruseră. Boala însă mă măcinase pe dinăuntru: de la 106 kg, ajunsesem la 50 kg. Până în 1996 nu am mai avut probleme majore. M-am îngrăţşat vreo 10 kg, mai aveam ceva dureri abdominale difuze, dar suportabile. Puteam să lucrez din nou, mi-am dat şi primariatul, eram iarăşi sigur pe mâna mea şi am reînceput să operez. În primăvara lui 1996 am avut din nou nişte dureri insuportabile. M-am internat de urgenţă in spital şi, timp de o săptămână, mi s-a făcut tratament perfuzabil. Încet, încet, durerile au dispărut.
A treia operaţie
La numai o săptămână de la externare, am făcut ocluzie intestinală. O nouă internare, o nouă intervenţie chirurgicală. Când m-au «deschis», colegii mei au găsit un abces retropancreatic care fuzase în mezocon (abcesul se spărsese în abdomen şi puroiul a ajuns la colonul transvers). Mi s-a făcut o derivaţie a intestinului gros în zona ocluziei şi a procesului inflamator, apoi am fost cusut la loc. Din punct de vedere chirurgical, operaţia reuşise.
Mi-am revenit, aveam poftă de mâncare, credeam că în sfârşit mi se rezolvase problema. Aşteptam să treacă şase luni pentru a face o nouă operaţie, care urma să restabilească traiectul digestiv normal, prin renunţarea la derivaţia intestinală care mi se făcuse. Vara am mers în concediu la mare. Brusc, mi-au revenit durerile atroce pe care le avusesem şi înainte, însoţite de data aceasta de vărsături. Simptomele, «după carte», erau caracteristice ulcerului. Am ajuns la Timişoara şi am început tratamentul specific: antialgice, antiacide, pansamente gastrice etc., dar fără niciun rezultat. Îmi era din ce în ce mai rău. Am rezistat aşa până în ianuarie 1997, când mi s-a declanşat o hemoragie digestivă superioară: vărsam sânge, aveam scaun cu sânge, eram slăbit în ultimul hal.
A patra operaţie
Pe data de 3 ianuarie am fost luat cu Salvarea. Am ajuns la spital cu tensiunea 7. Mă mir că am scăpat. Aşa a vrut Dumnezeu! Am fost tratat cu medicaţia de urgenţă şi am tot târâit-o aşa... Nu mai puteam să mănânc aproape nimic. Primeam alimentaţie endovenoasă, mi s-a montat un cateter venos central. Timp de şase luni am fost hrănit numai intravenos, cu glucoză, arginină, aminoacizi şi lipide. Niciun coleg medic nu avea curajul să mă opereze. Eram atât de slăbit, încât riscam să mor pe masa de operaţie. Trebuie să spun că, înainte de boală, fusesem un ateu convins. Îndoctrinarea comunistă găsise teren fertil în generaţia mea şi niciodată nu mă gândisem la cele sfinte. Însă suferinţa m-a apropiat cu adevărat de Dumnezeu. Toată perioada aceasta de chin am traversat-o numai în rugăciune şi am simţit cum sunt ocrotit de Puterea Divină.
A cincea operaţie
Până în vară, situaţia nu s-a schimbat cu nimic. Durerile abdominale nu mai cedau nici la antialgicele majore. Aveam diaree încontinuu. Ce să vă spun... Ajunsesem aproape un cadavru! L-am chemat pe chirurgul care mă operase ultima oară şi i-am spus: «Unu şi cu unu fac doi. Ai acordul meu să mă operezi, oricât de riscantă ar fi intervenţia. Dacă se mai poate face ceva, bine. Dacă nu, fie ce-o vrea Bunul Dumnezeu. Decât să trăiesc aşa, prefer să mor!». Am intrat în sala de operaţie, mi s-a făcut anestezia şi m-am rugat la Dumnezeu să mă aibă în paza Lui. Nu ştiam dacaâă voi rezista operaţiei. Starea mea generală era atât de alterată, încât efectiv nu mi se dădea nicio şansă. Intervenţia a durat aproape şase ore. Mi s-au făcut multiple rezecţii de intestin (porţiuni care erau deja necrozate), mi s-au curăţat aderenţele de la operaţiile anterioare, mi s-a scos toată infecţia din burtă. Mi-au facut 17 suturi numai la intestin; vă daţi seama în ce hal eram... Când au ajuns la stomac, colegii mei s-au speriat. O porţiune de două treimi era necrozată şi a trebuit scoasă. Am rămas în spital, sub supraveghere medicală, înca o săptămână. Totul era din ce în ce mai bine, am început să mă îngraş, o dată ce mi-a fost reintrodusă alimentaţia normală (bineînţeles, cu restricţiile de rigoare). După un an, în primăvară, am avut o noua «cădere»: dureri, scădere ponderală marcantă, hipercatabolism. Mi s-a pus din nou cateter central, am fost hrănit numai intravenos. Mi-am revenit, pentru o perioadă. Iarna, am avut alte crize. Nu ştiam ce să mai cred. Chirurgical nu mai era nimic de făcut. M-am adâncit tot mai mult în rugăciune. Scăparea mai putea veni doar de la Bunul Dumnezeu.
Minunea
Anul trecut, nişte prieteni mi-au vorbit despre tratamentul cu argilă al d-lui ing. Mircea Bocan, pe care-l cunoşteau foarte bine. Vă spun sincer, prima mea reacţie a fost negativă. Mă gândeam: «Chiar am ajuns să mănânc pământ? Dacă medical nu a fost posibil să-mi recapăt sănătatea, cu ce poate să mă ajute un pumn de lut?». Psihic, eram la pământ. Dimineaţa, era de ajuns să mă văd în oglindă, că îmi pierdeam tonusul pentru întreaga zi. Ajunsesem numai piele şi os. Oboseam imediat, trebuia să stau mereu în pat. Aveam o anemie severă, valoarea hemoglobinei scăzuse la 7. Făcusem litiază renală şi hemoroizi. Nici măcar prietenii nu mă mai recunoşteau! M-am încurajat şi, fiindcă tot nu aveam nimic de pierdut, am început cura cu argilă, conform prospectului. Daca n-ar fi fost menţionate fenomenele ce apar la începutul tratamentului, aş fi zis că mă intoxic. Privind în urmă, mă şi întreb ce anume m-a făcut să continuu tratamentul, cu toate că durerile mi se înteţiseră, aveam scaun diareic foarte urât mirositor şi mă deshidratam continuu. Nu m-am lăsat. Simţeam că asta mi-e scăparea. De ce? Nici eu nu ştiu... Eram convins că-i un dar de la Dumnezeu. Şi ştiam că toate cele lăsate de Tatăl Ceresc pe Pământ sunt bune. Numai noi, oamenii, nu ştim să le apreciem la adevărata valoare. Am continuat cura cu încredere. După 21 de zile, am observat că simptomele s-au remis, dar nu s-a produs acea vindecare miraculoasă la care mă gândeam. L-am sunat pe d-l Bocan şi l-am întrebat ce să fac. Mi-a spus să urmez cura ca şi până atunci, cu trei doze pe zi, o perioadă mai îndelungată. După încă o lună, am început să simt puterea argilei. Au dispărut tulburările renale şi edemele. S-a reglat metabolismul general şi am început să asimilez. Am scăpat de hemoroizi şi am eliminat calculii renali. Mi-am rezolvat aproape toate problemele. Cu tractul meu digestiv, aşa cum este el acum, este o minune dumnezeiasca faptul că trăiesc. Nu pot spune că sunt ca nou, dar am căpătat vitalitate, sunt pe picioarele mele şi pot să operez zilnic. Esenţial este faptul că nu mai am nevoie de niciun alt tratament. Acum pot să mănânc normal, fără să ţin nici măcar regim alimentar. Urmez cura de întreţinere cu argilă şi nu voi renunţa la ea câte zile îmi va da Bunul Dumnezeu pe pământ. Gândiţi-vă la un singur exemplu: luna trecută am făcut 11 gărzi, fără să mi se pară un efort deosebit. Am avut şi motive financiare, recunosc, fiindcă e tot mai greu să trăieşti din salariul de medic. Chiar aş vrea să ştie toată lumea că există şi medici care nu se scaldă în averi şi care nu pretind bani pentru a efectua o intervenţie chirurgicală.
Morala
Ca medic, recomand cura cu argilă oricărei persoane care are afecţiuni renale şi digestive, indiferent de natura lor. Consider că probabilitatea unui eşec cu acest tratament este nulă. În calitate de chirurg, le recomand tuturor pacienţilor mei, postoperator, cura cu argilă pentru afecţiunile asociate şi pentru revitalizarea organismului. Este un tratament ieftin, care nu are nici contraindicaţii, nici reacţii adverse. Rezultatele curei cu argilă le-am simţit pe pielea mea. Pot spune că argila mi-a salvat viaţa. Faptul că încă trăiesc este o minune de la Dumnezeu. Afirm asta şi în faţa colegilor medici, şi în faţa tuturor. Am numeroşi prieteni care au urmat cura cu argilă la recomandarea mea, pentru diferite afecţiuni care nu putuseră fi vindecate prin tratamente clasice. Aceşti oameni luaseră fel de fel de medicamente, schimbaseră numeroase tratamente de-a lungul timpului, dar fără niciun rezultat. În timpul curei cu argilă, am văzut cu ochii mei cum starea lor de sănătate se ameliora pe zi ce trecea, până au ajuns din nou sănătoşi. Mai mult de atât, ce pot să spun? Această argilă este extraordinară! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am aflat de ea atunci când nu mai aveam nicio speranţă."
Florentin Popa
sursa: Formula AS nr.481-2001
